Din ditamai grupul de oameni mă caut pe mine, vreau să văd cum îmi ţin capul, mânile, picioarele. Picioarele nu le ţin niciodată bine.

Ştiu că nu sunt singura care face lucrul ăsta. Şi chiar dacă zicem că nu, că noi nuuu ne căutăm prin poze, tot ce reuşim e să ne păcălim.

De ce asta? Nu ştiu: fie că ne iubim, fie că nu suportăm să fim noi, până la urmă, faţa pe care o căutăm în poze este faţa pe care o vedem des în oglindă. Strâmbi sau cu nasul mare, ne iubim.

Nu-i dilema mea, e dilema unui taximetrist, dar înţeleg de unde vine. Dacă te plimbi ziua pe la prânz prin oraş, e plin de maşini. Parcarile sunt pline, pe stradă le vezi mergând bară la bară, între blocuri trebuie mereu să stai la vânătoare. Sunt pe fiecare străduţă şi alee de cartier, pe trotuarele şi în curtile celor care stau la casă.
Vine noaptea şi străzile sunt goale, la fel şi parcările centrelor comerciale. Unde se duc toate aceste maşini?

E ca şi cum ar intra în parcari subterane uriaşe. Şi nu le avem, stiu ca nu le avem decât în planuri.

Şi atunci, unde dispar?