Hell no!
When I was 8 I received a very important advice from one of my father’s friends. When it comes to food, always start with the best piece on your plate.
The logic is simple – you might get fed up meanwhile with stuff that you don’t really want.
Life’s easy 
Like in many other Dutch towns, the chances of being hit by a bicycle are higher than being run over by a car. Their streets and sidewalks are extremely large, plus there is a space between these two, designated to bicycles.
Which leads me to the next thing: how can a guy be a hero in this city?
Everything is incredibly safe. No dogs, no punks, no rushing cars, no danger.
How can he act manly and impress his girlfriend or his future girlfriend? Maybe if he succeeds to buy her some chocolate before 6 pm (everything closes at 5 or 6 pm). 
I remember being a teenager. My boyfriend was my hero every autumn, protecting me from the mud the cars though behind, every winter by being friend of most of the guys (these way no one hit me with snow balls), every spring by showing me the right way to a one-day trip destination, every summer by scaring away threatening dogs.
So, when does a Western European have the opportunity to act like a hero?
Of course, there is a lot of blah-blah to discuss. Of course, we live in the 21st century and being an alpha man nowadays doesn’t mean you need to hunt our food. But, guess what? Eastern Europeans have all these 21 century situations to overcome… and more. 
Am I crazy for missing these bad things about Romania? Because I do. I do miss the mud that one finds on some streets, the leafs on the sidewalk and the one-to-many colored houses.
On the other hand, I have to admit that it was wonderful to see I could use my German card almost in every shop, walking alone on the streets during the night or simply getting lost on a dark alee.
Some parts of the central area were already decorated for Christmas.
I have found good chocolate in the city center and even better cappuccino in the central train station while waiting for my train. Talking about the train, I had to change three trains to get there (90 km) and for return, my first train got cancelled , so I took two buses and two trains. And still, I’ have reached Bonn in less than 3 hours.
In the train with a German ticket collector:
Oh, you cannot speak German? Shame on you! (still he had a friendly smile on his face)
At home. The first flatmate that I met (he is Polish):
Oh, you are a girl. Damn… another one. What? You are Romanian? Oh, man! No, no, don’t take me wrong but I wanted a guy in this flat … and not a Romanian, because we already have a Romanian. You know… It helps for diversity: 2 guys, 2 girls… from different countries. But yes, no, no. Don’t take me wrong I think you are amazing.
In the canteen with some German guys:
Oh, another Romanian. You know we have a lot of Romanians in DHL? In Germany in fact 
Then the silence stroke.
In the canteen with a British man:
Oh, the only thing I know about Romanians is that I should hide my wallet. Ahahaha (friendly). So, what do you think about gypsies?
Some party with Polish/Bulgarian/Hungarian people:
Oh, you are Romanian. Well, I am from Poland/Bulgaria/Hungary. Nice meeting you.
In a train to Belgium with and old Belgian lady:
Oh, You are Romanian. Do you speak French. Un peu? Let’s try to learn more. Ok, kisses, have a nice time in Belgium and take care.
Columbian people:
Romanian? Como estas? All Romanian women learned Spanish from la novelas. Have you?
My Chinese colleague:
Oh, You are Romanian! Please, tell me more about the European customs.
Maybe I have received too many: Oh, you are Romanian. And that made me a bit sad.
Still I could not notice that all the people (no matter the nationality) that had a normal, friendly, adult reaction were more than 30 years old or AIESEC. Continue reading
Îmi place.
O mănânc de fun, de poftă, de foame, de plictiseală. Când? Când sunt tristă, când sunt veselă, când e soare, când e frig, când mă uit la televizor sau după ce fumez ceva bun. De ce? pentru că se topeşte pe degete, pentru că mă energizează, pentru că îmi schimbă starea şi mă înveseleşte imediat.
Îmi e un pic ruşine, dar recunosc: în primul rând o mănănc pentru că îmi face papilele fericite.
Am povestit un pic despre asta pe Let’s Chocolate.
Later update: Yup, it was pretty nice.
Anul acesta vreau să vizitez trei capitale europene. Prima în lista mea: PARIS, dulcele Paris. Spun dulce pentru că voi ajunge acolo chiar în timpul Paştelui şi sper să fie plin de iepuraşi de ciocolată…
Am doar trei zile şi trei nopţi la dipoziţie şi vreau să îmi fac un plan cu ce o să vizitez, mănânc, beau (desigur îmi planific şi momente de chill şi spontaneitate).
Stau la Garden Hotel, hotel care mi s-a părut că e situat într-o zonă ok şi… aproape de locurile în care merg cei mai mulţi turişti care stau trei zile în Paris. Un pic mai târziu, am auzit că nu e chiar aşa aproape de punctele turistice şi că zona metropolitană are peste 12.000.000 de locuitori. E totuşi aproape de Cartierul Latin.
Am mai vizitat ceva capitale şi de fiecare dată am stat cu localnici, deci am văzut cafenele, universităţi şi alte locuiri în care ajunge un om care trăieşte în oraşul lui.
De data aceasta vreau să fiu turistul clasic: cu aparatul de fotografiat după mine, cu eşarfă şi haine pe care le port doar în vacanţă.
So, where to go, what to see? (În afară de Turnul Eiffel, pentru că acolo ştiu deja că merg sigur)
De multe ori mă gândesc că îmi pierd timpul rămânând acolo, de multe ori mă gândesc la câte lucruri mult mai mişto pot să fac în altă parte. Rămân doar din respect pentru vorbitor. Mă refer la prezentări, cursuri, traininguri, întâlniri. E o stare care nu îmi place pentru că, în general, sunt un om prezent. Fără a fi privită ca o mofturoasă… cuvintele astea sunt în plus (am o obsesie cu aşezarea în pagină raportat la imagine).
Ce mă face să vreau să plec? Devierea de la subiect.
Cred sincer că dialogul e în mare plus în cadrul unei prezentări. Ascult cu mare interes puncte de vedere ale cât mai multor persoane. Cu cât mai multă interactivitate, cu atât mai multă valoare într-o sesiune de comunicare. Cu excepţii. Şi despre excepţii vreau să vorbesc, despre excepţiile care m-au făcut să devin sceptică.
Receptorii care se transformă neinvitaţi în emiţători:
- atotştiutorul (cel care îţi vorbeşte nimic despre orice, oricând şi oricând). Dacă tot e unul în sală, îl prefer bărbat, măcar vocea lui oferă susţinere dudelor pe care le spune.
- primadona (vrea să se afirme şi îşi face singur norocul). Îl găseşti peste tot, unde vede un grup, ţop şi el. Se mişcă după trend. Dacă mai şi vorbeşte foarte tare, sigur mă face să îmi pocnesc mâinile.
- nemulţumitul (fie e Gică, fie se mâţâie). Tot ce spune speakerul e aiurea, profesorul e învechit, sunetul e prea încet, sala are tavanul jos, lumina îi bate în ochii. Îl prefer pe mâţâit înaintea lui Gică pentru că pe primul îl pot ignora mai uşor. Plus că Gică aduce mai multă energie negativă în grup.
- salvatorul (totodată lider de opinie în mintea lui). Cel care vorbeşte în numele grupului deşi nu i s-a cerut asta. Are un al treilea ochi cu care vede în mintea fiecăruia.
- glumeţul. Cu el e ok, dacă nu dă mai multe de 2-3 dume pe oră. De ce m-aş topii după el? Show-uri de stand up avem şi în Timişoara, iar dacă nu am bani în perioada aia, there is always Youtube.
Pe ăştia îi văd eu… poate mai sunt şi alţii. Cel mai rău e când te trezeşti într-o sală cu mai multe specimene din astea. Atunci se trezeşte competitivitatea din ei. Îngrozitor şi zarvă.
Vreau doar să amintesc că sunt în sala aia pentru că vreau să îl ascult pe omul din agendă sau orar. Şi aş vrea ca discuţia să fie susţinută de el. Nu îmi place când sunt păcălită şi în loc de subiectul ce trebuia abordat …ajugem să discutăm de tot felul de frustrări ale celor de mai sus. Poate nu e aşa mare pagubă că nu mai vin data viitoare. Dar, ce se întâmplă când nu sunt singura cu trăirile astea?
O vorbă care îmi place: Stop talking before your audience stops listening. E valabil şi pentru oamenii din public, nu doar pentru vorbitorul anunţat.
Nu ştiu cum se face că în meseria asta sunt numai femei. Poate pentru că barbaţii sunt cumesecade şi nu pot să ţipe isteric cu aşa multă uşurinţă. Sunt nemulţumite, se simt nerespectate, ţipă, pun capăt colaborării cu taximetriştii care vorbesc încet în walkie talkie-ul lor sau îi ameninţă cumplit pe cei care se anunţă în acelaşi timp pentru o comandă. Sunt rele. Şi îmi strică buna dispoziţie cu ţipetele lor.
Poate asta face parte din fişa postului şi nu ştiu eu, poate învaţă de la cele care au mai mulţi ani în branşă. Cred că în toate domeniile, în toate joburile, de la poker la fotbal, există moduri diferite de a face lucrurile. Trebuie doar să te obişnuieşti cu ele şi să le apreciezi chiar dacă crezi că e enervant să lucrezi cu şoferii de taxi.
Cât stres pe săracii taximetrişti să le audă toată ziua şi să depindă de toanele lor.
Merg des cu taxi, bat lejer 50 de drumuri într-o lună şi deja am început să ştiu ce firme să ocolesc.
Aşa mă bucur când vad că taximetristul are staţia dată încet, că îmi vine să îî las bacşis. Dar parcă degeaba e omul drăguţ şi politicos cu tine, când colega lui face spume în direct.
Sărbătorile de iarnă îmi amintesc de copilărie. Evident, Crăciunul nu mai e cum era: avem mai puţină zăpadă, mai multe ornamente, mai puţine dulciuri făcute în casă, mai mulţi cozonaci cumpăraţi de la brutărie. Din ce în ce mai puţin colindători (îi înţeleg, la câte uşi le sunt închise în nas), din ce în ce mai multe beculeţe fără sens care împodobesc oraşele.
Felicitările au devenit din ce în ce mai pretenţioase, la fel şi Moş Crăciunii de ciocolată. Împodobim bradul în una, maxim două culori, ca să fie classy. Ornamentele sunt toate cumpărate, nu mai decupăm, lipim, colorăm ghirlandele.
Bomboanele de pom cu jeleu, cocos, nuci, zmeură, cacao, învelite într-un strat plăpând de ciocolată au rămas aceleaşi. Ce-i drept, s-au schimbat obiceiurile şi cu ele: acum nu le mai agăţăm în brad pentru că e ţărănesc, ci le punem frumos în coşuleţe. Bine că gustul, mirosul şi ambalajul lor au rămas neschimbate. Alături de portocale, nuci şi mere au şi mai mult farmec.
O singură problemă am cu bomboanele de Crăciun: sunt multe şi colorate, le poţi cumpăra chiar şi la kilogram, aşa că îmi e greu să le ţin numărul
Cum facem să ningă iarna asta în Timişoara? La câte grade sunt afară, slabe şanse de bulgări.
Reţeta-i simplă: un strat negru, unul alb şi iar unul negru. O primeam cu bucurie de fiecare dată când ai mei se întorceau de la sârbi. Ieri am fost în târgul din Severin şi am dat din nou peste ea. E la fel de bună cum îmi aminteam şi mă bucur că am găsit-o tocmai în ziua de Moş Nicolae pentru că a adăugat gust amintirilor mele.
Ciocolata Cipiripi se păstrează la temperatura camerei şi se mănâncă iarna. Are 90 de grame şi tare mult mi-ar plăcea să ştiu bobiţă de sârbă ca sa văd din ce e făcută. Sigur are alune şi cacao … dar restul?
Gata, am devenit fan şi oficial. Veveriţa e şi modernă, i-am găsit pagina pe Facebook, dar e un pic goluţă. Noroc cu Youtube
Ştie cineva despre ce vorbesc sau doar eu mâncam Cipiripi când eram mică?
PS: mai am o bucăţică!