De multe ori mă gândesc că îmi pierd timpul rămânând acolo, de multe ori mă gândesc la câte lucruri mult mai mişto pot să fac în altă parte. Rămân doar din respect pentru vorbitor. Mă refer la prezentări, cursuri, traininguri, întâlniri. E o stare care nu îmi place pentru că, în general, sunt un om prezent. Fără a fi privită ca o mofturoasă… cuvintele astea sunt în plus (am o obsesie cu aşezarea în pagină raportat la imagine).
Ce mă face să vreau să plec? Devierea de la subiect.
Cred sincer că dialogul e în mare plus în cadrul unei prezentări. Ascult cu mare interes puncte de vedere ale cât mai multor persoane. Cu cât mai multă interactivitate, cu atât mai multă valoare într-o sesiune de comunicare. Cu excepţii. Şi despre excepţii vreau să vorbesc, despre excepţiile care m-au făcut să devin sceptică.
Receptorii care se transformă neinvitaţi în emiţători:
- atotştiutorul (cel care îţi vorbeşte nimic despre orice, oricând şi oricând). Dacă tot e unul în sală, îl prefer bărbat, măcar vocea lui oferă susţinere dudelor pe care le spune.
- primadona (vrea să se afirme şi îşi face singur norocul). Îl găseşti peste tot, unde vede un grup, ţop şi el. Se mişcă după trend. Dacă mai şi vorbeşte foarte tare, sigur mă face să îmi pocnesc mâinile.
- nemulţumitul (fie e Gică, fie se mâţâie). Tot ce spune speakerul e aiurea, profesorul e învechit, sunetul e prea încet, sala are tavanul jos, lumina îi bate în ochii. Îl prefer pe mâţâit înaintea lui Gică pentru că pe primul îl pot ignora mai uşor. Plus că Gică aduce mai multă energie negativă în grup.
- salvatorul (totodată lider de opinie în mintea lui). Cel care vorbeşte în numele grupului deşi nu i s-a cerut asta. Are un al treilea ochi cu care vede în mintea fiecăruia.
- glumeţul. Cu el e ok, dacă nu dă mai multe de 2-3 dume pe oră. De ce m-aş topii după el? Show-uri de stand up avem şi în Timişoara, iar dacă nu am bani în perioada aia, there is always Youtube.
Pe ăştia îi văd eu… poate mai sunt şi alţii. Cel mai rău e când te trezeşti într-o sală cu mai multe specimene din astea. Atunci se trezeşte competitivitatea din ei. Îngrozitor şi zarvă.
Vreau doar să amintesc că sunt în sala aia pentru că vreau să îl ascult pe omul din agendă sau orar. Şi aş vrea ca discuţia să fie susţinută de el. Nu îmi place când sunt păcălită şi în loc de subiectul ce trebuia abordat …ajugem să discutăm de tot felul de frustrări ale celor de mai sus. Poate nu e aşa mare pagubă că nu mai vin data viitoare. Dar, ce se întâmplă când nu sunt singura cu trăirile astea?
O vorbă care îmi place: Stop talking before your audience stops listening. E valabil şi pentru oamenii din public, nu doar pentru vorbitorul anunţat.
Nu ştiu cum se face că în meseria asta sunt numai femei. Poate pentru că barbaţii sunt cumesecade şi nu pot să ţipe isteric cu aşa multă uşurinţă. Sunt nemulţumite, se simt nerespectate, ţipă, pun capăt colaborării cu taximetriştii care vorbesc încet în walkie talkie-ul lor sau îi ameninţă cumplit pe cei care se anunţă în acelaşi timp pentru o comandă. Sunt rele. Şi îmi strică buna dispoziţie cu ţipetele lor.
Sărbătorile de iarnă îmi amintesc de copilărie. Evident, Crăciunul nu mai e cum era: avem mai puţină zăpadă, mai multe ornamente, mai puţine dulciuri făcute în casă, mai mulţi cozonaci cumpăraţi de la brutărie. Din ce în ce mai puţin colindători (îi înţeleg, la câte uşi le sunt închise în nas), din ce în ce mai multe beculeţe fără sens care împodobesc oraşele.
Reţeta-i simplă: un strat negru, unul alb şi iar unul negru. O primeam cu bucurie de fiecare dată când ai mei se întorceau de la sârbi. Ieri am fost în târgul din Severin şi am dat din nou peste ea. E la fel de 
Îmi lasă gura apă când o văd. E o nebunie, ştiu! 
Sunt un om gălăgios şi acum ţip că vreau iphone. De obicei, decid să cumpăr ceva în câteva minute. Cel mai mult mi-a lua să mă hotărăsc cu laptopul (peste 40 de minute) şi de când a început să i se bălăngăne ecranul, mă găndesc că trebuia să mă gândesc mai mult. Aşa că de data asta vreau să îmi iau timp.